Sărbătorile de iarnă la români

Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului (15 noiembrie) şi ţin până la Sfântul Ioan (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă. Reperele mai importante sunt: Postul Crăciunului, Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza şi Sfântul Ioan. În funcţie de acestea, grupele de tradiţii şi obiceiuri diferă.

Postul Crăciunului este, în felul său, un paradox: un post de bucurie; deşi în tradiţia creştină postul înseamnă pocăinţă, asceza, întristare. Postul Crăciunului însă înseamnă toate acestea numai în măsura în care simbolizează întunericul în care se afla lumea înainte de venirea Mântuitorului. Dar întrucât aşteaptă şi prevesteşte Naşterea lui Mesia, este un post de bucurie, un post uşor, cu dezlegare la peste în fiecare sâmbătă, duminică şi sărbătoare mai importantă.

Momentul sacrificării porcului de Crăciun, Ignatul Porcilor, este o bună dovadă a modului în care o practică păgână a ajuns să se asocieze cu o sărbătoare creştină. În religia vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului care slăbea Soarele în cea mai scurtă zi a anului, Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui oamenii sacrificau porci şi îl hrăneau spre întărire cu carne. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii.

În zilele noastre tăierea porcului este un prilej de reunire a familiei deoarece participă de obicei toţi membrii ei, fiecăruia putându-i-se da ceva util de făcut. Bărbaţii se ocupau de înjunghiatul propriu-zis şi pârlitul porcului cu paie strânse de peste an. Se obişnuieşte ca, după ce este gata de pârlit, să se pună un ţol peste porc şi să se suie pe el cei mici şi să se veselească ca să fie mâncat porcul cu poftă. Tot atunci se ia băşica porcului şi se pun grăunţe în ea după care se pune la uscat. Se zice că după câtă gălăgie face băşica, atâta veselie şi bucurie în casă va fi. Femeia de obicei se ocupă de împărţirea cărnii pe categorii, iar după ce bărbatul face semnul crucii din cuţit pe fruntea animalului, zice: „Doamne ajută să-l mâncăm sănătoşi” şi termină de tranşat porcul.

Se da deoparte carne pentru carnaţi, caltaboşi, tobă, pentru friptura de la pomana porcului şi până şi picioarele care se folosesc pentru piftie. Începând de la delicioasele urechi şi coadă, mâncate de obicei de copii, la macra curată şi slănina pusă la afumat, până la intestinele folosite pentru a fi umplute cu carnea proaspătă, totul este folosit de gospodina casei pentru bucăţele din care toţi vor degusta la masa din ziua Naşterii Domnului. Toţi trebuie să se veselească şi să cinstească cu vin în jurul porcului ca să fie mâncat cu plăcere până la ultima bucată.

Colindatul este un obicei străvechi.Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori.

Colindul este o nepreţuită zestre spirituală, pe care o moştenim din moşi-strămoşi. El este sfânt, pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar colindul este şi bun, pentru că acesta veste are menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în lume şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de frăţietate şi de bună înţelegere.

Colindătorii le cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumii mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi "Să se nască şi să crească, să ne mântuiască". Colindele ne înalta sufleteşte, ne înnoiesc făptura interioară, ne apropie unii de alţii, ne fac mai buni, mai iubitori, mai iertători, mai credincioşi, într-un cuvânt ne picură în suflete acea linişte şi acel echilibru moral ce ne este atât de necesar în călătoria vieţii.

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei "vătaf" sau "jude". Colindătorilor propriu-zişi li se alătura câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite.Pe vremuri, fiecare ceata putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia

Crăciunul sau Naşterea Domnului (naşterea lui Iisus Hristos) este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) ale Bisericilor bizantine, a patra mare sărbătoare după Paşti, Rusalii şi Vinerea Mare. În anumite ţări, unde creştinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungeşte în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine şi o sărbătoare laică, celebrată atât de către creştini cât şi de către cei necreştini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, "darurilor de la Moş Crăciun".

Cu mesaje şi Urări ajungi cel mai repede de anul nou la inima celor dragi, fie ei rude, prieteni sau colegi. Sau în pragul casei lor, dacă eşti colindător.

În noaptea de Revelion, colindătorii intră în casele oamenilor şi le fac uraturi de anul nou. Potrivit tradiţiei, colindătorii nu trebuie refuzaţi de gazde, deoarece prin urările lor aceştia alungă spiritele rele.

În folclorul nostru, ciclul celor 12 zile care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice

Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte botezul lui Iisus Hristos, sau Boboteaza. Boboteaza încheie ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă care încep în Ajunul Crăciunului, încărcate de practici magice şi obiceiuri agrare, precum fertilitatea, purificarea, cinstirea apei şi a focului. În greceşte, cuvântul Bobotează este numit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin "Arătarea Domnului", adică a Sfintei Treimi.

În fiecare an, pe 7 ianuarie, sărbătorim Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, zi în care îl cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos în Iordan. Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta slujea la templu. Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut până la punerea numelui fiului său.