Obiceiul,

Interesul oamenilor s-a îndreptat în ultimii ani spre obiceiurile folclorice. Fenomenul acesta se datoreşte încărcăturii valorice pe care le au obiceiurile, precum şi interesului omului pentru ele. Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole. Ele cuprind semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel obiceiurile prezintă viaţa socială, diverse aspecte ale rânduielii ei.

În cultura românească obiceiurile, în totalitatea lor, cele pe care folcloriştii le-au numit calendaristice sau de peste an, împreună cu cele ale vieţii de familie formează un sistem inter-relational, un sistem corelat cu viaţa omului. Sistemul este corelat la normele care organizează această viaţă, la regulile de convieţuire socială, la regulile după care omul îşi organizează, prin muncă, raporturile lui cu natura. Acest sistem de reguli asigură buna rânduire a societăţii.

Obiceiurile formează un mecanism activ al vieţii sociale, un mecanism creator şi păstrător de ordine, un mecanism creator de cultură. Prin aceasta, ele se deosebesc de celelalte categorii ale folclorului: de basme, de cântecele epice şi chiar de cele lirice care vorbesc mai mult despre situaţiile în care se găseşte omul, despre anumite întâmplări ale vieţii sociale, relatează că texte în sensul propriu al cuvântului, pe când obiceiurile ne apar ca acte ale mecanismului social.

Dar în raport cu normele şi regulile care organizează relaţiile omului cu natura şi relaţiile interumane, inter-sociale, obiceiurile sunt acte de comunicare cu limbaj propriu, un limbaj activ în care, pe lângă cantitatea de informaţie comunicată, cantitatea de acţiune este mult mai mare decât în orice act de limbaj verbal. Că acte de comunicare tradiţionale ele au un limbaj complex pentru că la realizarea fiecărui obicei contribuie, de fapt mai multe modalităţi de expresie. Exprimarea verbală se îmbină cu cea muzicală şi coregrafica, cu cea gestica şi cu cea mimică. Ele se îmbină creând raporturi ierarhice între limbaje, nu numai în ansamblul obiceiului, ci şi în diferite secvenţe, în diferitele lui momente. Se îmbină pentru că obiceiurile implică acte rituale şi ceremonii, acte juridice şi economice, valori morale şi exprimări estetice, vechi mituri şi cunoştinţe dobândite din experienţa oamenilor sau integrate din lexicul cultural eterogen în succesiunea culturală a diferitelor epoci prin care obiceiul a trecut. Sunt mărci plasate între secvenţele succesive ale vieţii cotidiene, pentru a-i sublinia diferite etape, pentru a-i da ritmul necesar unei trăiri în dinamism propriu.

Obiceiul ca act de comunicare cultural stabileşte, de fapt, un raport de schimb între partenerii lui, schimb de informaţii, de bunuri, schimb de servicii. Fiecare act de comunicare, deci şi fiecare obicei, transmite un mesaj prin care se face schimbul.

În cultura tradiţională comunicarea între om şi natura se făcea la nivelul practicii primitive, între om şi reprezentările pe care şi le-a făcut despre fenomenele naturii la nivelul miturilor şi riturilor. Iar pe planul social concret, raporturile de schimb se stabileau la nivelul obiceiurilor, al normelor de comportare, al ceremonialelor, între indivizii aceluiaşi grup social şi între grupuri sociale diferite, de natură şi dimensiuni variate: grupuri teritorial şi etnic diferite. Limita schimburilor era determinată de puterea de înţelegere, de capacitatea de a comunica.

Actul nu are o existenţă de sine stătătoare, ci este cuprins, că orice text, într-un context. Actul este semnul unui conţinut. Un semn cu semnificaţie proprie care poate fi descifrata prin analiza structurală şi raportări semiotice. în raport cu contextul, fiecare act cu structura bine închegată are rosturi determinate, funcţii proprii. Etnologii vorbesc de funcţii dominante şi de funcţii subiacente, de funcţii manifeste şi de funcţii discrete. Ierarhia funcţiilor este o realitate istorică determinată de condiţiile socio-economice în care există.

Schimbarea în ierarhia funcţiilor duce la mutaţii funcţionale. Cultura ne oferă la tot pasul exemple de mutaţii funcţionale. De pildă, un obiect de port cum ar fi traistă, “trăistuţa “purtată de bărbaţii din Tara Oasului. Traistă este, în general, un obiect cu funcţie utilitară.în Tara Oasului, în costumul bărbătesc de sărbătoare, ea este un element de podoabă. Dar în ansamblul portului bărbătesc ea mai este şi o marcă distinctivă, o emblemă a fiecărui sat, fiindcă fiecare sat are alt tip de trăistuţa. în contextul micro structural al fiecărui grup cum ar fi un sat, funcţia dominantă este pentru locuitorii acestui sat ceea de podoabă, dar poate să mai existe şi funcţia utilitară sau cea de emblema. Mutată din mediul rural în mediul urban, trăistuţa orăşeneasca suferă o altă mutaţie funcţională. Pusă într-o cameră urbană, pe perete, ea devine un element de decor de interior.

Mutaţiile funcţionale dau actelor mesajelor de cultură populară mobilitate. Ele se efectuează la nivelul grupurilor sociale printr-un act de operaţiune determinat de context, de condiţiile socio-economice şi de poziţia ideologică a grupului, de schimbările care intervin în această poziţie.

În raport cu tradiţia şi cu înnoirea ei, mutaţiile funcţionale sunt elementul dinamic care produce schimbările. Ele se realizează prin translatarea actelor de pe un plan pe altul, de exemplu, de pe planul religios pe cel ceremonial şi apoi pe cel artistic. Etnologii sunt, în general, de acord că cele mai multe dintre rituri, mituri şi obiceiuri trec printr-un proces continuu de desacralizare.

Tot în rândul mutaţiilor funcţionale intra şi acele schimbări care fac ca un text etnologic să devină opusul lui. Astfel de mutaţii se petrec dintotdeauna în cultura populară şi se pot stabili analogii între ele şi ceea ce critică literară şi dramatică cunoaşte astăzi prin raportul literatura – antiliteratura, teatru – antiteatru. Le întâlnim în cultura tradiţională, în actele periodice, în jocurile cu măşti de Anul Nou, la îngroparea caprei, a turcii. Stabilind o identitate de sens între zeităţile care întruchipau natură, fertilitatea solului şi masca de animal folosită în jocurile de Anul Nou, etnologii au dedus că moartea animalului şi reînvierea lui corespunde morţii şi reînvierii din miturile antice, de fapt credinţei în moartea şi reînvierea naturii la început de an, răspândită la foarte multe popoare. Dar, în contextul jocurilor de Anul Nou al căror caracter ludic este incontestabil, prezenta acestui sens este foarte contestabila. Chiar dacă momentul din jocurile tradiţionale s-ar deduce dintr-un arhetip ritual, el a trecut prin atâtea mutaţii funcţionale, încât funcţia lui străveche a dispărut cu totul.

Această funcţie însă nu-şi putea găsi locul în contextul jocului, tocmai prin faptul că jocurile cu măşti de Anul Nou erau manifestări prin care omul sarea dincolo de contextele vieţii cotidiene, se ascundea în dosul măştii pentru a se elibera de contingentele cotidianului, de constrângerile sociale de natură ritualistica, ceremonială. Jocurile de Anul Nou pot fi exemple de consecinţe externe ale mutaţiilor funcţionale, iar translaţia de pe planul seriosului în planul jocului arată că anumite planuri exclud anumite funcţii, deci că planurile contextuale pot avea, în raport cu funcţiile, un rol imitativ.