Descoperă frumuseţile României

Castelul Bran - un remarcabil monument de arhitectură a fost construit între 1377-1382 pe o stâncă de 60 m ca urmare a privilegiului de la 19 noiembrie 1377 al regelui Ungariei Ludovic I de Anjou. Pe vremuri a fost punct întărit de veghe şi îndeplinea funcţii militare apărând sud-estul Transilvaniei dar avea şi funcţii vamale şi comerciale fiind situat pe drumul comercial ce lega Transilvania de Muntenia prin culoarul Rucăr-Bran.

Fortificaţia era administrată de un castelan care era comandant militar şi avea şi atribuţii administrative şi jurisdicţionale. Pentru a putea susţine castelul acesta a primit în subordine un domeniu compus din 13 localităţi. De asemenea negustorii care treceau prin acest punct de vama plăteau a 30-a parte (tricessima) din valoarea mărfii transportate drept vamă. Veniturile astfel obţinute erau considerabile.

Castelul a fost cedat domnitorului Mircea Cel Bătrân de către braşoveni şi a aparţinut de Tara Românească până în 1419 când după moartea domnitorului castelul revine comitelui secuilor. Între 1441-1446 castelul a aparţinut lui Iancu de Hunedoara. După aceea a trecut din nou în proprietatea Braşovenilor în anul 1498, în contul datoriilor pe care le avea regele maghiar către aceştia. Într-un act din 1651 aprobat de Dietă Transilvaniei se stipulează că braşovenii devin proprietari "cu drept de veci şi irevocabil" asupra Castelului Bran. După această dată Bran-ul îşi pierde importantă şi o perioadă este ocupat de către trupele imperiale austriece. După un proces lung castelul revine braşovenilor în 1883 iar în 1920 aceştia îl dăruiesc reginei Maria a României. Aceasta laşă prin testament Castelul Bran fiicei sale principesa Ileana. După abdicarea regelui Mihai în 1947 intră în posesia statului şi este transformat în muzeu de istorie medievală deschizându-şi porţile publicului în dată de 28 aprilie 1957. În 1997 colecţia muzeului este completată iar în 2006 Castelul Bran este retrocedat urmaşilor principesei Ileana şi anume fiul acesteia Dominic de Habsburg.

Deşi a suferit numeroase transformări fiind reconstruit în mai multe rânduri (1377), aceasta construcţie impunătoare păstrează şi azi elemente ale stilului gotic original. Construită iniţial ca o cetate de forma trapezoidala, înconjurată de un zid masiv cu guri de tragere, Castelul Brans-a dovedit a fi un punct de apărare de succes, din cauza reputaţiei sale neavând probleme majore în timpul a peste 600 de ani de existenţă. În curtea interioară a castelului se afla şi o fântână adâncă de 57 de metrii care asigură apa în caz de asediu.

Imaginea sa de azi datează din secolul XIV excepţie făcând turnul de deasupra porţii care a fost construit ulterior în secolul 15. După ce regina Maria a intrat în posesia castelului arhitectul curţii regale Karel Liman a restaurat şi amenajat întregul edificiu.

Castelul Bran este în mod curent asociat cu legenda vampirului Dracula fapt care i-a conferit o faimă deosebită, fiind vizitat anual de mii de turişti din ţară dar mai ales din străinătate care sunt atraşi de această legendă

Situat în oraşul Cărei, judeţul Satu Mare, Castelul Karoly a stârnit nenumărate controverse, în special în rândul nobililor care la vremea aceea erau împotriva construcţiei şi pentru finalizarea acesteia a fost nevoie ca însuşi regele Matei Corvin să intervină în mijlocul conflictului iscat.

Construcţia la castel a început în 1482, an în care Karoly Laszlo a dorit să construiască o casă fortificata, casa pe care 110 ani mai târziu, în 1592, Karoly Mihaly s-a decis să o facă mai rezistentă în fata cotropirilor de origine otomană. S-au construit astfel ziduri puternice de jur împrejurul casei pentru a face accesul la interior foarte greu; zidurile erau întrerupte din loc în loc de bastioane. Ca orice castel care se respectă, pe lângă măreţul zid exterior, era săpat un sunt de mari dimensiuni, sunt peste care la nevoie se revărsa un pod suspendat.

Pe lângă protecţia oferită de zid, la pândă stătea mereu o armată foarte dotată din punct de vedere al armamentului dar şi din punct de vedere al numărului de soldaţi. În acest sens, în secolul XVII cetatea sta martor numeroaselor asedii, fiind o fortăreaţă de elită pentru partea de vest a Transilvaniei. În anii 1661-1666 castelul este reconstruit şi creşte în importantă din punct de vedere al aportului istoric oferit în timp. Face faţă numeroaselor războaie împotriva habsburgilor, războaie în fruntea cărora sta Rakoczi Francis ÎI. Anul 1705 reprezintă un moment de cumpănă pentru castel; în urma unui asediu din partea austriecilor, acesta este distrus într-o proporţie destul de mare dar în acelaşi an este renovat. La finalul secolului XVIII cetatea nu mai reprezintă un punct de atracţie pe harta militară a României, astfel încât Karoly Jozsef hotărăşte că zidurile să fie demolate şi şanţul de jur împrejurul castelului să fie acoperit în totalitate. Pe vechea fundaţie s-a construit un castel în formă de patrulater, pe un singur nivel. Anul 1794 reprezintă anul în care construcţia castelului s-a finalizat; realizat în stil baroc, acesta număra la parter 20 de camere şi 21 la etaj. O capelă în apropiere, parcul plin de plante rare şi un manej pentru căi completează în totalitate castelul construit atunci.

Ca urmare a cutremurului care avut loc în 1834 castelul se dărâmă şi este renovat între anii 1894-1896. Un nivel în plus şi trei turnuri mari şi mici completează acum castelul faţă de momentul anterior cutremurului. Arhitectul Meining Arthur este cel care conduce acţiunea de reamenajare a castelului şi este ajutat de meşterii locali; amenajarea se face în stil neogotic. Castelul avea în componenţa sa un hol care avea ca sarcina primirea invitaţilor; restul camerelor de la parter erau sufragerii dar şi o bucătărie, în vreme ce toate camerele de la etajele unu şi doi erau locuite.

Astăzi, aici se afla muzeul istoric şi muzeul de ştiinţe ale naturii, precum şi o bibliotecă de mare însemnătate, biblioteca ce adăposteşte peste 80.000 de volume.

Parcul din jurul castelului Karoly era în anul 1700 o grădină foarte frumoasă ce adăpostea numeroase specii de plante; grădina a fost amenajata atunci în stil baroc. 90 de ani mai târziu, Bode Gyorgy, de meserie grădinar duce gradina la un alt nivel schimbând stilul dintr-unul baroc în unul englezesc: plante exotice sunt amenajate acum într-o seră. În momentul de faţă, gradina măsoară 12 hectare, adăposteşte 208 specii şi subspecii de plante arborescente, este declarată parc dendrologic şi reprezintă un monument al naturii ocrotit. De menţionat faptul că platanul de dimensiuni uriaşe din faţa castelului îşi înfige rădăcinile în acele pământuri încă din anul 1810.

Palatul Dicasterial, clădirea ce astăzi adăposteşte sediul Judecătoriei Timişoara, Tribunalului Timiş şi al Curţii de Apel Timişoara, a fost construită între anii 1855-1860, fiind proiectată iniţial ca reşedinţă a guvernatorului Banatului. Construcţie monumentală, ridicată pe o suprafaţă ce se întinde de-a lungul a trei străzi, edificiul a fost mult timp cea mai mare construcţie din Timişoara.

Palatul Dicasterial, construit pe trei niveluri, avea la început 273 de birouri, 34 de camere pentru servitori, 34 de bucătării, 65 celarii, 27 de magazii, acestea fiind grupate în jurul a trei curţi interioare. A fost ridicată în stilul renaşterii italiene, imitând Palatul Medici din Florenţa. Faţadele sunt structurate în registre orizontale, ritmate doar prin şirul ferestrelor. Ornamentele de la ferestre se reduc la colonetele ce flanchează ferestrele de la primul etaj. Imobilul intervine în peisajul urban printr-o modificare de proporţii a ambientului. Impunându-se prin dimensiuni, singularitate şi semnificație, palatul exprima pronunţat funcţia de reprezentare care i-a fost atribuita. Volumul masiv şi supradimensionat scoate din scara vecinătăţile din care se asigura doar o percepere parţială a monumentalului.

Se spune că această clădire are atâtea ferestre câte zile sunt într-un an. Numele de „Dicasterial” provine de la grecescul „dikasterion”, care denumea în antichitate curtea cu juri, monumentul găzduind chiar şi în prezent instituţii juridice. Palatul Dicasterial se impune prin dimensiuni, singularitate şi semnificaţie, fiind unul din obiectivele turistice impresionante ale oraşului Timişoara. La primul etaj, ferestrele impresionează prin numeroasele colonete. Din cauza masivităţii clădirii şi a construcţiilor din vecinătate, palatul se poate vedea doar parţial.

Cetatea Poenari, cunoscută şi sub numele de Castelul Poenari, este localizată în partea nordică a judeţului Argeş, chiar la intrarea în Cheile Argesului, reprezentând unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice de pe Transfăgărăşean. Înălţată falnica pe unul dintre vârfurile Munţilor Făgăraş, în apropierea Barajului Vidraru, cetatea nu se bucura numai de un superb peisaj natural, ci şi de o bogată şi impresionantă istorie.

Istoria Cetăţii Poenari a început în urmă cu sute de ani, datând mai exact de la sfârşitul secolului al XIV-lea. O primă menţiune a acesteia într-un document oficial se regăseşte într-un vechi hrisov trimis de către regele ungur, Ludovic al V-lea, în care acesta le cerea celor ce locuiau spaţiul în care se găseşte astăzi Oraşul Sibiu, să întărească aceasta construcţie, în scopul de a face faţa atacurilor Imperiului Otoman.

Se spune că iniţial, cetatea a fost ridicată de Negru Vodă, fiind refăcută ulterior, în a doua jumătate a secolului al XV-lea de către Vlad Ţepeş, sau Vlad Dracul, cum i se mai spunea acestuia. De numele său se leagă şi una dintre legendele acestui loc.

Se spune că după ce a ajuns domnitor al Ţării Româneşti, crudul conducător, a arestat toţi boierii ce participaseră direct, sau indirect, la asasinarea tatălui său. Cei ce nu au fost traşi în ţeapă, au fost însă obligaţi să meargă pe jos din Târgovişte, pe atunci capitală a provinciei, până la Poenari, unde au avut misiunea de a fortifica ruinele ce rămăseseră din construcţia iniţială. Protejată de masivitatea munţilor bine împăduriţi, Cetatea Poienari a reprezentat un loc de refugiu al lui Vlad Ţepeş înainte de a părăsi ţara şi a pleca în Transilvania, numele şi misterul care s-a creat în jurul său, fiind şi în prezent asimilate cu această construcţie.

Fortificaţiei de la Poenari îi revine un merit deosebit, întrucât prin prezenţa sa în această zonă, cetatea a ajutat la stoparea expansiunii otomane în Europa Centrală pentru mai mult de 70 de ani. Cetatea de la Poenari a fost restaurată pentru ultima dată în perioada anilor 1969 – 1972, când au fost înălţate zidurile exterioare şi s-au construit cele 1480 de trepte care permit accesul turiştilor către interiorul cetăţii. Construită direct pe stâncă, la o altitudine de aproximativ 850 metri, cetatea are o formă alungită, zidurile sale masive măsurând aproximativ 2 – 3 metri grosime.

Atât Cetatea Poenari, cât şi întreaga zonă prezintă un potenţial turistic foarte ridicat, în special datorită Transfăgărăşeanului, drumul naţional DN7C, o şosea spectaculoasă ce traversează Munţii Făgăraş, legând Muntenia de Transilvania.

De-a lungul acestuia se găsesc o serie de atracţii turistice renumite, precum: Lacul Vidraru – Barajul Vidraru, Cascada Capra, Lacul Bălea, la altitudinea de 2034 metri sau Cascada Bălea, situată între Vârful Moldoveanu şi Vârful Negoiu, la o altitudine ce depăşeşte 1200 metri. Peisajele întâlnite de-a lungul drumului plin de serpentine sunt impresionante, făcându-i pe turişti să revină cu siguranţă pe acest traseu de fiecare dată când au ocazia.

Unul dintre cele mai reprezentative obiective culturale ce reflectă influenta arhitecturii gotice în România este Castelul Corvinilor sau altfel spus Castelul Hunedoarei. Situat în localitatea Hunedoara, castelul este una dintre cele mai impunătoare şi vestite clădiri, fosta proprietate a lui Ioan de Hunedoara.

Aşezarea este atestata documentar încă din anul 1278 şi este strâns legată de arhidiaconatul de Hunedoara. Proprietatea nobilă a fost donata familiei Voicu (Ioan de Hunedoara – fiu) de către regele Sigismund de Luxemburg în anul 1409 însă de-a lungul timpului Castelul a avut mai mulţi proprietari ce i-au schimbat înfăţişarea după bunul plac. Familia Corvin este una dintre cele ce au deţinut castelul generaţie cu generaţie. Astfel în anul 1457 Matia Corvin devine rege al Ungariei şi iniţiază apariţia Bibliotecii Corvina. Ioan Corvin, fiu nelegitim al Matiei Corvin devine proprietar al castelului în anul 1482 când acesta îi este donat de către tatăl său. Văduva lui Ioan Corvin de Hunedoara, Beatrix de Frangepan, se căsătoreşte cu George de Brandenburg şi deţin Castelul până în 1526.

Ultima legătură a familiei se încheie în urma titlului de rege obţinut de Ioan Szapoyai, castelul fiind pierdut de către George de Brandenburg. Castelul Corvinilor a fost proprietate a statului austriac, austro-ungar, iar în 1918 devine parte a României. Alţi proprietari ai castelului au fost Enyengy Török Gaspar şi Nicolae, Balint Török, Ioan şi Francisc Török, Ioan Török junior, Ştefan Török, CatalinaTörök, Gabriel Bethlen (1605, 1613 – 1629) Principe al Transilvaniei şi al Partiumului şi comite al secuilor, Ştefan Bethlen (1629), Ştefan şi Petru Bethlen (1630 – 1646), Ştefan Bethlen (1646 – 1648), Cătălina Bethlen măritată Zolyomi (1648 – 1666), Nicolae şi Maria Zolyomi (1666 – 1671) şi Mihail Apaffy I Principe al Transilvaniei începând din 1661.

Zona Hunedoarei este exploatată în scop arheologic descoperindu-se aici numeroase piese aparţinând unor perioade diferite. Grădina Castelului, Cimitirul Reformat alături de Peşterile Cauce şi Peştera Mică sunt părţi ale Hunedoarei pline de istoria Neoliticului, Eneoliticului, Epocii de Bronz, a celei dacice şi romane dar mai ales a Evului Mediu. Castelul Corvinilor a fost marcat de specificul perioadelor gotice şi renascentiste prin ancadramente simple, blazoane reprezentative pentru familia Corvinilor şi chei de bolta cu elemente florale sau geometrice. Blazonul familiei Corvinilor este reprezentat de un corb ce ţine în cioc un inel. Legendele spun ca Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al Regelui Sigismund de Luxemburg iar inelul a fost dăruit spre recunoaşterea lui la Curtea Regală.

Zidurile de curtina ale castelului sunt flancate de turnuri circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Toboşarilor) şi rectangulare. Capela situată pe partea estică a construcţiei are sprijinită pe stâlpii acesteia  o galerie cu tribună specifică  arhitecturii gotice locale iar în zona dintre curtina veche şi cea nouă este plasată fântână. Latura vestică a Castelului reprezintă palatul cu Sala Cavalerilor, Sala Dietei şi scara spirală. În incinta Sălii Dietei este amplasată o galerie cu burdufuri, element unic în Transilvania. Turnul de apărare Nje Boisia (“nu te teme”) denumit de sârbi are cinci niveluri iar legătura cu restul construcţiei se face printr-o galerie din calcar domolitic. Secolul al XVII-lea aduce schimbări importante ce aveau atât scop militar (se construieşte Turnul Alb şi Terasa de Artilerie) cât şi civil. Pe latura estică este construit de către principele Gabriel Bethlen un nou palat cu două niveluri.

Sala Dietei este reamenajata la fel şi capelă de unde se înlătură boltele gotice şi se schimba forma ferestrelor. O altă atracţie este reprezentată de frescele ce reflectă modă renascentistă modernă şi matura. Acestea sunt pictate cu alb şi roşu-cărămiziu şi au motive decorative în formă de spirală. Fresca din Sala Dietei conţine preaînalţi bisericeşti, personalităţi nobile dar şi imagini ale fortificaţiilor Transilvănene. Singura pictura ce are caracter laic se găseşte în aripa Matei şi datează din secolul XV. Aceasta înfăţişează în patru scene modalitatea în care Ioan de Hunedoara dobândeşte stema familiei Huniazilor. Inscripţiile din interiorul castelului sunt scrise cu caractere gotice în limba latină sau în limba arabă veche. În incinta castelului veţi găsi mobilier specific secolului XVIII de factură gotica şi renascentistă,exponate ce reuşesc să creeze o imagine clară a bunăstării familiei Corvin. Instalaţiile de foc ce erau sobe construite din cărămidă au rămas însă distruse o dată cu lucrările de restaurare. Dintre piesele ce atrag atenţia turiştilor amintim de două prăsele de cuţit şi costume nobiliare ale Renaşterii mature.

Castelul aflat încă în renovare este deschis turiştilor ce sunt interesaţi de istoria familiei Corvinilor,a stilului de viaţă şi a elementelor arhitecturale unice în Transilvania.

Palatul Cantacuzino se regăseşte pe bulevardul Calea Victoriei, unul din cele mai vechi bulevarde din Bucureşti. Palatul a fost construit la începutul secolului al XX lea, în stil baroc, urmărindu-se planurile arhitectului I.D.Berindei. A fost construit după planurile arhitectului Ion D. Berindey în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri.

Palatul Cantacuzino a fost reşedinţa lui Gheorghe Grigore Cantacuzino ‘Nababul’, unul dintre cei mai bogaţi romani de la începutul secolului trecut. Palatul a fost transformat în Muzeul Memorial George Enescu în anul 1956 – dedicat marelui compozitor şi dirijor roman. Spre Calea Victoriei se situează faţada principală şi simetrică a Palatului. Aceasta cuprinde patru nivele: un subsol înalt, un parter cu ferestrele în arc de cerc şi balcoane grele de piatră; etajul I are ferestre drepte şi balustrade forjate; etajul II, mansardat, are lucarne bogat decorate.

Faţada palatului Cantacuzino atrage privirile vizitatorilor prin intrarea acoperită, în formă de evantai şi străjuită de doi lei. În interior iese în evidenţă sala de la parter prin plafoanele pictate de artiştii Vermont şi G. D Mirea. După moartea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, palatul a intrat în posesia fiului său Mihai care decedând în 1929, a lăsat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorita ulterior cu George Enescu. Clădirea secundară este legată prin intermediul teraselor şi scărilor largi direct de palat şi de fostul parc care înconjura palatul şi ajungea până în strada Lemnea unde se afla accesul secundar în palat.

Castelul Iulia Haşdeu este cunoscut în tradiţia populară a acelor meleaguri sub numele de “Templul Spiritului“. Situat la 97 de kilometri spre nord de Bucureşti, în Campina, scriitorul şi istoricul roman Bogdan Petriceicu Haşdeu a construit între 1893 şi 1896 palatul pe care l-a dedicat memoriei fiicei sale Iulia.

Castelul Iulia Haşdeu este construit în mijlocul unui parc, conferindu-i acestuia, dacă mai era nevoie, doză de personalitate, grandoare, estetic arhitectural şi „mantia de mister” situată la graniţa dintre mit şi realitate.

Iulia Haşdeu a fost un copil supradotat, care, la vârsta de numai 11 ani, absolvea Colegiul Naţional Sfântul Sava. În paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti. Şi-a continuat studiile la Paris, uimindu-şi profesorii cu talentul său. Primul ei volum de poezii a fost scris în 1887 şi apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand. Vorbea coerent trei limbi străine, scria poezii şi piese de teatru. Un mic geniu, am putea spune, având în vedere că la 5 ani deja scria versuri. La 29 septembrie 1889, Iulia Haşdeu moare de tuberculoza, la vârsta de 19 ani, fiind înmormântată în Cimitirul Bellu.

Distrus de durere, tatăl ei, B.P. Haşdeu, construieşte un castel (1893-1896), în Campina, în memoria fiicei sale. Micul castel a fost construit pentru a ţine legătura cu Iulia prin intermediul şedinţelor de spiritism.

Castelul Iulia Haşdeu este alcătuit dintr-un turn central străjuit de alte două mai mici, de o parte şi de alta a acestuia. Aspectul castelului este unul atipic pentru ţara noastră şi legenda spune că a fost proiectat şi construit special pentru activitatea spiritistă a lui B.P. Haşdeu în memoria ficei sale. Castelul este construit pe principiul numerelor magice 3 şi 7, având de exemplu trei turnuri, trei pivniţe şi scări formate din câte şapte trepte, care duc spre acestea. Intrarea principală în castel se face printr-o uşă enormă din piatră masivă care este plasată pe un ax cu diamant în jurul căreia uşa se roteşte cu uşurinţă, datorită inclinării acestui ax, în funcţie de rotaţia pământului. Pe această uşă de piatră se afla sculptat blazonul familiei Haşdeu şi două inscripţii: prima este „ pro fide et patria„ (pentru credinţa şi ţara) iar a doua este “e pur şi muove” (şi totuşi se învârteşte), îndemnându-i pe vizitatori să apese acest bloc de piatră care se deschide cu uşurinţă, permiţând intrarea în castel. De o parte şi de alta a uşii principale, se afla uşi secundare care sunt folosite de obicei pentru intrarea în castel. Tot pe de o parte şi de alta a uşii principale se află două scaune din piatră pe care sunt scrise numele purtate de Iulia în cele şapte vieţi pe care le-a trăit pe pământ. Deasupra uşii de piatră este sculptat ochiul lui Dumnezeu, cuprins într-un triunghi. În stânga şi dreapta, se află două oglinzi mari care multiplica la infinit imaginea vizitatorului, ca un fel de primire a acestuia într-o lume inedită,mistică plină de mister. În continuare se afla o cameră impunătoare în mijlocul căruia se afla un stâlp de piatră înalt pe care se găseşte statuia lui Isus Cristos în mărime naturală. În spatele stâlpului se afla trei camere mici, una reprezintă sala de muzica cu pian şi celelalte două bibliotecă castelului. În stânga şi dreapta camerei mari se afla camere mai mici, între care birourile şi dormitoarele Iuliei şi ale familiei Haşdeu. În ultima parte a castelului, se afla camera de spiritism unde se găseşte mobilier făcut din lemn fără cuie, pe baza cifrei 3 (scaune cu 3 picioare, de formă triunghiulară, în 3 muchii), precum şi masa de spiritism şi multe documente legate de această activitate inclusiv fotografii de epocă. Această cameră comunica cu una din camerele castelului printr-o fereastră specială în care apărea fantoma chemată pentru discuţii şi ea putea fi văzută de grupuri de persoane martori, plasate în cele două încăperi. Camerele sunt separate prin uşi metalice tip grilaj pentru a putea permite libera circulaţie a spiritelor.

Turiştii muzeului mai pot admira portretele membrilor familiei Haşdeu, obiecte care au aparţinut familiei Haşdeu, fotografii şi documente originale, mobilierul vechi de peste un secol, manuscrise şi colecţii ale revistelor conduse de marele filolog ori la care acesta a colaborat, ediţii princeps ale cărţilor savantului B.P. Haşdeu, precum şi tablouri valoroase a unor pictori renumiţi precum Sava Hentia, Nicolae Grigorescu.

Tot legenda spune că marele savant a înnebunit după moartea fiicei şi astfel a început să fabuleze, să vorbească singur, având impresia că o vede pe Iulia. Petrecea mult timp în acel castel, singur, vorbind cu pereţii.

Adevărul se pare că numai Haşdeu îl ştie şi, din păcate, l-a luat cu el. Însă este interesant să ne putem da şi noi cu părerea măcar la nivel apreciativ şi admirativ deopotrivă

La 10 km de Daneş în satul Cris, în mijlocul unui parc frumos dendrologic, se afla un castel cu o istorie zbuciumată, al unei familii cu mari tradiţii dar cu o istorie la fel de zbuciumată.

Fortăreaţa construită de familia Bethlen, conceputa după model german, a fost restaurată în stil renascentist şi transformată în castel în anul 1400. Moştenitorii familiei Bethlen, Anikó, Éva şi Ágnes mai trăiesc şi astăzi în Târgu Mureş.

Contesa Anikó, iniţiatoarea Fundaţiei Bethlen a revendicat castelul naţionalizat în 1949 şi în septembrie 2004, i-a fost retrocedat, însă ministrul culturii de atunci, a înaintat recurs. Contesa nu a încetat lupta pentru castel, şi în 2006 moştenirea a fost recuperată.

În noiembrie 2007 moştenitorii familiei Bethlen au înfiinţat Uniunea Pro Castrum Bethlen, care se ocupa cu restaurarea castelului, şi includerea lui în circuitul turistic.

La doar 65 de kilometri depărtare de Iaşi, pe partea stângă a drumului E 583 ce duce spre Roman, în comună Butea, se afla Castelul Miclauşeni. Rezistând timpului şi oamenilor, care l-au ocrotit ori, dimpotrivă, s-au străduit să-l distrugă, castelul a rămas martorul tăcut al unor epoci  boiereşti demult apuse. În secolul al XV-lea, domnitorul Alexandru cel Bun îi dăruia vornicului Miclauş, membru în Sfatul Domnesc, un domeniu generos, situat în apropierea luncii Şiretului. După moartea vornicului, moşia a rămas cunoscută sub numele de Miclauşeni. La sfârşitul secolului al XVII-lea, moştenitorii de drept ai moşiei, rămânând fără urmaşi, au lăsat domeniul rudelor din familia Sturdza.

Ioan Sturdza (1710-1792) a fost cel care a înălţat pentru prima oară la Miclauşeni un conac boieresc în anul 1755. Acesta avea demisol şi parter şi era construit în formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare nivel. Cum podelele şi tavanele erau din scânduri, adeseori gazdele aveau de furcă cu ploşniţele şi şoarecii care bântuiau reşedinţa. Împotriva acestora, stăpânele casei dădeau ordine clare: „să se puie în var vreo doftorie de ploşniţă şi să speli cu aceea şi podelele pe sus cu badanaua“, în timp ce „bortele de şoareci să se astupe toate cu cărbuni pisaţi cu stecla“. Dimitrie, fiul lui Ioan Sturdza, s-a preocupat la fel ca părintele său de extinderea moşiei şi a ridicat, între 1821-1823, un lăcaş de cult care există şi astăzi în apropierea castelului. Biserica are o frumoasă catapeteasma în stil baroc şi numeroase obiecte de cult valoroase, cu care familia Sturdza a înzestrat-o. În biserică se afla înmormântat Alecu Sturdza Miclauşanu, fiul lui Dimitrie, mort în anul 1848. Asupra morţii acestuia planează încă misterul. La 1848, Alecu îmbrăţişase ideile revoluţionarilor, situându-se în tabăra opusă vărului său, domnitorul Mihail Sturdza. Nu se ştie nici astăzi clar dacă Alecu Sturdza a murit subit de holeră sau a fost otrăvit din ordinul domnitorului Mihail Sturdza. Cert este că în timpul lui Alecu Sturdza s-a amenajat la Miclauşeni, în jurul conacului, un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. Alecu Sturdza, preluând pasiunea înaintaşilor pentru cărţi şi manuscrise valoroase, a crescut semnificativ colecţiile de rarităţi ale conacului. În anul 1863, Catinca, soţia lui Alecu Sturdza, lasă moşia de la Miclauşeni fiului George. Acesta s-a mutat la moşie după 1869, anul căsătoriei cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica. Actualul castel a fost ridicat pe locul vechiului conac, între anii 1880-1909. Pentru a ridica castelul, George Sturdza a împrumutat de la Societatea de Credit Funciar suma de 100.000 de lei, pe care urma să o „achite în numerar moneta de aur“.

Se pare că George Sturdza a ridicat castelul pentru Maria, mai tânără cu 11 ani decât el, care mult timp nu s-a acomodat cu noul mediu în care se mutase. Castelul a fost construit în stilul neogotic târziu, după planurile arhitecţilor Iulius Reinecke şi I. Grigsberg. Spre deosebire de vechiul şi insalubrul conac, castelul avea parter, etaj, mansardă şi beneficia de numeroase decoraţiuni, atât interioare cât şi exterioare. Decoraţia murală a castelului în stilul Art Nouveau a fost realizată în anul 1898 de către arhitectul Reinecke, ajutat probabil chiar de către Maria Sturdza, care era o talentată pictoriţă. Ea ilustrase, de altfel, multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Ornamentele exterioare, care se mai păstrează şi astăzi, abundă în embleme inspirate din blazonul familiei Sturdza. Scara principală a castelului din marmură de Dalmaţia, sobele din teracota, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchetul cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, mobilierul rafinat  toate desăvârşeau interiorul luxos al castelului. La acestea se adăugau colecţia de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturile din marmură de Cararra, argintăria, dar şi piesele arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare.

Din căsătoria lui George Sturdza cu Maria Ghica a rezultat o singură fiica, Ecaterina. În anul 1897, aceasta s-a căsătorit cu Şerban Cantacuzino, cu care nu a avut niciun copil, acesta murind în 1918. În încercarea de a găsi un succesor pentru moşie, Ecaterina îl înfiază pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino. Alegerea nu a fost din cele mai inspirate, deoarece Matei, neinteresat de moşie, a emigrat în Occident pe vremea războiului.

În timpul Primului Război Mondial, castelul va fi pus la dispoziţia unui spital militar, mama şi fiica ajutând răniţii, că infirmiere. Tot în această perioadă, castelul a fost vizitat de George Enescu, care a concertat printre păturile cu răniţi. Dacă soarta a fost blândă cu acest castel în Primul Război Mondial, în cel de al doilea lucrurile s-au schimbat în detrimentul reşedinţei boiereşti. În 1944, Ecaterina părăseşte castelul, din cauza frontului mult prea apropiat, refugiindu-se departe de acesta. Autorităţile i-au propus evacuarea bibliotecii, care cuprindea 60.000 de cărţi valoroase, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime. Ecaterina a refuzat iniţial, apoi a predat Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii, care au fost apoi luate de Securitate. În iarna 1944-1945, coloanele cu prizonieri nemţi au staţionat în castelul de la Miclauşeni.

În această perioadă, cea mai mare parte din colecţiile castelului, cărţile, piesele de mobilier şi alte bunuri au fost furate sau distruse de soldaţi. Castelul a fost devastat. Multe din cărţile valoroase au fost folosite de soldaţi drept combustibil şi arse în sobe, alte volume au fost vândute chiar de către paznicii castelului unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Din cărţile care au mai rămas, o parte au fost luate de Jacob Popper şi Jean Ackerman, cu un camion al Apărării Patriotice, în scopul de a le proteja. Volumele strânse de aceştia au fost, o parte, depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au luat drumul Occidentului. Restul cărţilor şi manuscriselor rămase au fost donate de Ecaterina Episcopiei Romanului. Rămasă fără moştenitori pentru moşia de care era atât de ataşată, Ecaterina o donează prin testament Episcopiei Romanului, în scopul înfiinţării unei mănăstiri de maici. După moartea sa în 1953, castelul a avut cele mai ciudate destinaţii.

A fost depozit militar de explozibil, casa de odihnă pentru copii, iar din 1960 până în 2001, şcoală pentru copii cu deficienţe mentale grave. În perioada comunistă, mansarda castelului devenise unul din locurile secrete unde petreceau adeseori membrii de partid sau copiii acestora. Pe data de 23 decembrie 1968, în urma unei astfel de petreceri, mansarda castelului a ars. Focul, care a pornit, se pare, de la o ţigară lăsată aprinsă, a distrus ultimele mobile originale ale castelului, depozitate la mansardă alături de materiale inflamabile. Apă cu care a fost stins incendiul, infiltrându-se în interior, a contribuit la degradarea progresivă a imobilului. În 1990, actualul conducător al Bisericii

Ortodoxe Romane, Preafericitul Daniel, fost Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, în baza actului de donaţie făcut de Ecaterina Sturdza, reînfiinţa mănăstirea Miclauşeni şi mai apoi, în 2001, readucea sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei castelul şi domeniul Miclauşeni. În prezent, castelul se afla încă în proces de restaurare şi consolidare.