Descoperă frumuseţile României

Munţii reprezintă una dintre cele mai reprezentative forme de relief pentru România. Prin multitudinea atracţiilor turistice întâlnite de-a lungul lanţului Carpaţilor, lanţ muntos predominant, aceştia se număra printre destinaţiile preferate an de an atât de turiştii romani, cât şi de cei din afara graniţelor. Munţii Carpaţi sunt împărţiţi în trei grupe majore: Carpaţii Meridionali, Carpaţii Occidentali şi Carpaţii Orientali.

Munții Făgărașului reprezintă un masiv muntos care face parte din Carpații Meridionali, și în care se află cel mai înalt vârf montan din România, vârful Moldoveanu 2.544 de metri. Până în perioada interbelică Vârful Negoiu, cu o altitudine de 2.536 de metri, era considerat cel mai înalt vârf din Carpați, exceptând vârfurile din Munții Tatra.

Masivul Făgăraș, de la est la vest măsoară în linie dreaptă, aproximativ 70 de km iar de la nord la sud circa 45 km. Munții Făgărașului seamănă cu o imensă coloană vertebrală orientată de la est la vest având „coastele” (culmile) orientate către nord și respectiv, sud. Culmile din partea nordică sunt cu mult mai scurte și mai abrupte decât cele din partea sudică, care sunt foarte lungi și domoale.

Suprafața totală acoperită de munții Făgărașului este peste 2.400 km², fiind, spre comparație, de circa 7,5 ori mai mare decât a munților Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgărașului se găsesc 8 vârfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Viștea Mare cu 2.527 m, Călțun-Lespezi cu 2.522 m, Vânătoarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornu Călţunului cu 2.510 m, Hârtopu cu 2.506 m, Dara cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42 de vârfuri având peste 2.400 m și mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m.

Munții Făgăraș sunt traversați de cea mai înaltă șosea din România, Transfăgărășanul.

Masivul are o climă aspră, cu caracteristici subpolare. Temperatura scade cu creșterea altitudinii. Valoarea medie anuală a crestei atinge -2 grade Celsius. Temperatura variază între +20 și -38 grade Celsius. Sunt rare zilele când deasupra Făgărașului cerul este complet senin. Masivul își formează și nori proprii! Aici sunt înregistrate cele mai mari valori ale precipitației, ajungând la 1400 mm/an. Iarna se produc multe avalanșe, care fac imposibilă inclusiv circulația pe drumul alpin, transfăgărășanul, care din 1974 traversează masivul.

Munții Făgărașului sunt constituiți în totalitatea lor din roci metamorfice, denumite șisturi cristaline. Distribuția generală a diferitelor varietăți de roci este în făşi orientate de la est la vest.Cea mai sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe de cuarț și feldspat alternează cu benzi întunecate de mică neagră. Aceste gnaisuri se pot urmări din Valea Oltului, la Robești, prin localitatea Cumpăna pe Argeș (de unde își trag și numele de „gnaisuri de Cumpăna”), ajungând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu (care unește Vârful Brătilei cu Muntele Iezer), în locul numit Colții Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul sudic al Dâmboviței, apoi o traversează și, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la Rudărița, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav

Haina vegetală a Masivului Făgăraș este foarte bogată și variată. Păduri compacte acoperă pantele munților până la o înălțime de aproape 1.700 m, iar întinse fânețe și poieni - împodobite cu tot felul de flori - împânzesc malurile văilor, luminișurile pădurilor sau plaiurile ondulate de sub centură împădurită a masivului.

Dincolo de regiunea fânețelor începe pădurea de fag, care acoperă în mare parte poalele masivului. Fagul se dezvoltă aici puternic, înalt și drept, alcătuind codrii cu adevărat măreți. Pentru frumusețea pădurilor de fagi argintii de pe Valea Balei ca și pentru celelalte valori turistice ce se găsesc de-a lungul ei (stâncării, lacuri și cascade), această vale a fost declarată de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii rezervație naturală. În luminișurile pădurilor de fag ca și pe malurile apelor se întâlnește salcia căprească, mesteacănul, plopul tremurător, aninul, zmeură, mure.

În partea superioară a pădurii, fagul se amestecă cu bradul, ce apare destul de rar. În schimb, locul său este luat de molid, care ocupă toată regiunea păduroasă, de la 1.100 până la aproape 1.700 m altitudine.

În afară de acești doi reprezentanți ai coniferelor, în Făgăraș se mai întâlnesc și alte esențe rășinoase. Astfel, zada sau laricele (pe Valea Brezcioarei), pinul (pe Valea Caselor, pe Muntele Clăbucet), tisă (în număr mai mare pe Muchia Moașei), rare exemplare de zâmbru, și destul de des jneapănul (pe Muchia Moșului). Dintre acestea, zada, tisa și zâmbrul sunt specii ocrotite prin lege.

Deasupra molidișului începe golul alpin, deseori întrerupt de aglomerări numeroase de jnepeni, ienuperi, afine și merișor. Golul alpin este în mare parte acoperit cu pășuni (în special pe versantul sudic al masivului) oferind o hrană abundentă numeroaselor turme de oi. Tot în această zonă se întâlnesc felurite specii de flori, unele mai frumoase și mai interesante ca altele: smirdar, campanule (clopoței pitici), gențiene, nu-mă-uita, panseaua de munte (trei-frați-pătați), rușulița, garofița de munte, omagul. Dintre florile ocrotite prin lege menționăm: Floarea-reginei, cunoscută și sub denumirea de „floarea de colț”, sângele voinicului, iedera albă. La jumătatea lunii iunie, sus în golul alpin înflorește bujorul de munte (Rhododendron kotschyi), care se prezintă sub forma unei inflorescențe parfumate, de un roșu aprins, care îmbracă muntele precum o pătură ce se vede la mare distanță, iar când adie vântul dă senzația că arde muntele. Localnicii, în ultima sâmbătă din luna iunie obișnuiesc să urce, cu mic cu mare, la sărbătoarea bujorului.

Lanțul Munţilor Făgăraș adăpostește o faună bogată, atât în zonele subalpine, acoperite de cele mai multe ori de păduri întinse, cât și în zonele golului alpin. Dintre mamifere ursul carpatic (ocrotit de lege) este cel mai reprezentativ, menținându-și adăposturile în numeroase regiuni de la limita superioară a pădurilor de conifere. În pădurile de altitudine mai joasă, mistreții oferă încă un vânat prețios, atât în ținuturile nordice ale masivului, cât și în cele sudice. Jderul și râsul se întâlnesc mai rar. În schimb, veverița apare mai pretutindeni în calea drumețului, în regiunile forestiere, unde nelipsită este și vulpea. Cerbi și căprioare dau farmec pădurilor de la poale.Lupul este prezent și el în aceste locuri.

Multe păsări înfrumuseţează viața pădurii: se întâlnesc forfecuțe, cintezoi, cojoaice de munte, ciocănitoare, sturzi, codobaturi de pădure, mierle. Cocoși de munte și ierunci se adăpostesc prin desișuri. Dintre păsările răpitoare trăiesc în masiv: ulii, șoimi, acvile de pădure sau pajure, vânturei, și mai rar vulturi de stâncă. Numeroase reptile, unele inofensive ca șopârlele de munte, gușterii precum și batracienii, cum sunt salamandrele, mișună prin covoarele de frunziș mort. În unele locuri, pe versanții orientați spre soare, viețuiesc și vipere. Multe din pâraiele de munte și lacurile alpine sunt astăzi repopulate cu păstrăvi. Pe culmi trăiește capra neagră, ocrotită prin lege.

Munții Măcin sunt o grupă muntoasă aparținând de Munții Dobrogei. Cel mai înalt pisc este Vârful Țuțuiatul, având 467 m.

Acești munți reprezintă martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului cu aspect de inselberg. Ei ocupă colțul de nord-vest, ridicându-se deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400m și se prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați. Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului prin Pasul Iaila sau Carpelit. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei, spre care cad în trepte, iar la sud-est ei depășesc valea largă a Tăiţei și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul Teilor, care se află între bazinele Tăiţei și Luncaviței.

Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia şi vale Lozovei, unde ating 24 km.Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase și mai fragmentate în parte de S.SV, având o culme principală, începând în pintenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit.

Clima se manifestă printr-un regim temperat cu pronunțat continentalism unde verile sunt secetoase, iar iernile sunt friguroase și lipsite de umiditate. Temperatura medie anuală variază între 10.5°C și 11°C. Vara, în iulie, se înregistrează temperaturi medii cuprinse între 22°C,iar iarna, în ianuarie, mediile termice se înscriu cu valorile între -1,9°C și -1,5°C. Maximă absolută s-a semnalat în 1968 la Jurilovca de 38°C.

Precipitațiile sunt scăzute, fapt ce se reflectă negativ în scurgerea râurilor și într-o anumită măsură, în procesul de vegetație al culturilor agricole.

În aria Munților Măcinului cade cea mai mare cantitate medie/ an de precipitații (circa 500mm/an) din Dobrogea, iar în Depresiunea Nalbant și în porțiunea marginală a lacului Razim, aceasta scade circa 400mm/an.

Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Principalele râuri din Dobrogea de Nord sunt: Taița(57 km), Telita(48 km), Slava(38,3 km), care se varsă în Lacul Razim și râurile Cerna, Aiorman, Jijila-Sarniar, care se varsă în Dunăre. Lacurile din această zonă se împart după geneză:

limane maritime (situate pe țărmul lacului Razim): Babadag, Agighiol, Sarinasuf, Tuzla;

limane fluviatile: Peceneaga, Traian;

lacuri situate pe albia unor brațe părăsite ale Dunării: Beibugeac, Slatina, Sărat, Carpina.

Podișul Dobrogei de Nord se află sub influența condițiilor climatice cu pronunțat continentalism și a unui relief cu o morfologie variată. Vegetația și fauna sunt specifice zonei de stepă, silvostepă și a pădurilor de foioase.

Vegetația de stepă și silvostepă propriu-zisă e dominată de specii ierboase de talie mică și mijlocie.

Pădurile alcătuiesc areale compacte răspândite pe o suprafață de 61.000 ha în Munții Măcinului, Podișul Babadagului și dealurile Niculițelului. Ele alcătuiesc două etaje de vegetație: unul între 150m și 250m delimitează pădurile exofile și altul cuprins între 250-400m formează etajul pădurilor mezofile.

În pădurile mezofile predomină gorunul, în asociație cu teiul, frasinul, gladişul, iar în pădurile xerofile e frecvent întâlnit stejarul, brumariu în asociație cu garnița, cerul, cărpiniţa, mojdreanul.

În Podișul Dobrogei de Nord vegetația se caracterizează printr-o mare complexitate, deoarece configurația reliefului și variațiile altitudinale deți de amplitudine relativ redusă, au puternice efecte asupra condițiilor topoclimatice și edafice, ceea ce se reflectă pregnant în structura covorului vegetal.

Zona de stepă se desfășoară pe un areal întins în dealurile Tulcei și mai restrâns la poalele Munților Măcin și în marginea sudică a Podișului Babadag. În mare parte vegetația naturală a fost înlocuită prin culturi, încât acum se mai păstrează doar în izlazurile rămase necultivate, unde cresc numai plante ierboase de talie mică și mijlocie rezistențe la secetă ca: firuța, păiușul, negara, pelinița, coada șoricelului, scaiul dracului, rostogolul sau tăvălugul.

Silvostepa formează un spațiu de tranzite între vegetația de stepă și cea forestieră. Ocupă un areal foarte restrâns, între 50 și 100m altitudine (Munții Măcinului în sectorul sudic și flancul de Nord al Podișului Babadagului, dealul Consul). E prezentă prin păduri de stejar brumariu și pufos și tufărișuri alcătuite din scumpie, păducel, porumbar, tufe de stejar pufos. Plante ierboase sunt cele specifice pajiștilor stepice: păiușul, negara, osul iepurelui.

Pădurile din Dobrogea de Nord ocupă o suprafață de 61.000ha adică 19,2% din teritoriul acesteia și sunt răspândite în Munții Măcinului (8.600ha), Dealurile Niculiţelului (20000ha) şi Podişul Babadagului(33000 ha).

Pădurile xerotermofile sunt situate la altitudini de 150-250m în Dealurile Niclitelului, Podişul Slavelor şi părţile marginale ale Podişului Babadagului. Sunt alcătuite din stejar brumariu uneori în asociate cu garniţa iar pe flancul sudic al Podişului Babadagului apare stejarul pufos. Adesea, în aceste păduri se întâlneşte şi teiul argintiu, cărpiniţa mojdranul, jugastrul, cornul şi scumpia. Acesta constituie fragmente ale unui etaj de vegetaţie mai extins în trecut, etajul pădurii sub mediteraniene.

La altitudini de 250m de întâlnesc asociaţii forestiere foarte complexe în care speciile mezofile cresc alături de numeroase specii xerotermofile. În stratul arborilor predomina gorunul în asociere cu teiul pucios, teiul argintiu, teiul cu frunza mare, carpenul, frasinul, ulmul. Local apare şi fagul. Tot aici mai cresc şi diverse specii de arbuşti: alunul, cornul, păducelul.

Vegetaţia de sărătura se afla răspândită în câmpia litorală a Razimului şi în Depresiunea joasă a Ceamurliei.Plantele sunt scunde şi au frunzele dese, groase şi cărnoase adaptate la uscăciune.Dintre acestea:branca sau iarba sărată, ghirinul cu frunze mici ghimpariţa.

Vegetaţia de stâncărie e specifică stâncăriilor de granit şi calcar din Munţii Măcinului şi Podişului Babadagului.De exemplu pe culmile Pricopanului, Priopceni, Iacobdeal şi Bujoarele unde apar granitele şi întâlnesc iarba roşioara, garofiţa, clopoţeii. Pe stâncăriile calcaroase, mai evidente în Podişul Atmagea şi Visterna întâlnim pirul turiţa cosaci.

Vegetaţia ruderala e prezentă în localităţile rurale, de-a lungul drumurilor, în izlazuri şi pe locurile unde staţionează animalele domestice. În spaţiul aşezărilor rurale, se întâlnesc frecvent plante spinoase, holeră, ghimpele, spinul, ciumăfaia, măselariţa. De-a lungul drumurilor și islazurilor cresc: troscătul, coada șoricelului, obsiga, traista ciobanului.

Lumea faunistică a acestui sector e variată având în vedere existența atât a spațiilor deschise, cât mai ales a celor mai extinse păduri din Dobrogea.

Căpriorul atinge, pe alocuri densități apreciabile (60-90 exemplare pe efective dețin toată Dobrogea sunt în Codrul de la sud de Babadag (120 exemplare în 2003) apoi în regiunile Alba-Celic (107 exemplare) și Atmagea (100 exemplare). În spațiile deschise Depresiunea Nalbant, Beștepe-Malcioc el e rar (sub 20 exemplare). În pădurile din Munții Măcinului și din depresiunea Niculițelului și întâlnește cerbul, efectivul său fiind de 56 exemplare (2003). Totodată în pădurile din Vestul Podișului Babadag s-a colonizat cerbul lopătar, ale cărui efective ajung la 123 exemplare între Cârjelari și Topolog și 95 exemplare la Atmagea ( migrează până aproape de Ciucurova și Fântâna Mare).

Mistrețul are cele mai mici efective 42 exemplare în 2003 în spațiile forestiere situate de o parte și de alta a drumului Luncavița-Nifon.

Dintre canide, semnificative sunt populațiile de șacali și vulpe. Acestea sunt mai frecvente la sud de Babadag, lângă Enisala și în regiunea Ciucurova Izvoru.

Viezurele e mai numeros în pădurea Babadagului, Enisala și Niculițel.

Jderul de copac şi observa mai des în regiunile Niculițel, Carada, Camena, Alba-Celic, ca și în Pădurile dintre Hamcearca și Luncavița.

Pisica sălbatică se întâlnește în pădurile dintre satele Greci, Luncavița și Hamcearca (20 exemplare în 2003), în pădurea de la Babadag există cel mai mare efectiv din Dobrogea (25 exemplare).

În spațiile deschise iepurele are efective mari câte (700 ex.) în arealele: Făgărașu Nou Daieni, Babadag-Sarichioi și Beștepe-Sarinasuf. Areale largi de răspândire are nevăstuica și dihorul comun.Foarte rar se întâlnește dihorul galben.

Dintre rozătoare, întâlnim: chițcanul comun, șoarecele de câmp, șoarecele gulerat, șoarecele de pădure, șobolanul de câmp, popândăul, șoarecele de mișună, iar la Malcoci a fost identificat șoarecele săritor de stepă, orbetele mic, hamsterul dobrogean, cârtița.

Păsări un număr forate mare de specii: ghionoaiele, ciocănitoarele, ciuful de pădure, pițigoii, silviile, cinteza, florintele, sticletele, câneparul, sturzul cântător, uliul păsărar, șoarecele comun, porumbelul de scorbură, coțofana, gaița, prepelița, potârnichea.

Raportat la extinderea Dobrogei numai în Podișul Dobrogei de Nord cuibăresc ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spatele alb, pițigoiul sur, silvia de zăvoi, pitulicea mică, cănărașul, sturzul de vâsc, mierla de piatră etc.

O specie ce cuibărește în podișul de la Babadag și din Munții Măcinului(singurul loc din țară) cu efectiv destul de redus sub 20 de exemplare e șorecarul mare. Munții Măcinului constituie singurul loc din țară unde cuibărește șoimul dunărean. Dintre reptile menționăm: țestoasa, țestoasa cu coadă, șopârla de câmp, gușterul vărgat dobrogean, şopârla, gușterul, șerpi.

Amfibienii sunt reprezentați de: broasca de pământ brună, broasca râioasă verde, brotăcelul.

Din punct de vedere floristic ei reprezintă limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice și pontice, limita sudică a speciilor central europene și caucaziene, și limita vestică a câtorva specii asiatice.

Toate comunitățile de plante din zonă sunt considerate rare la nivel european. Anumite asociații floristice formează comunități unice care se întâlnesc numai în această parte a lumii (de ex. Asociația Gymnospermo-Celtetum ). Acești munți conservă comunități de plante și specii reprezentative sau periclitate, multe dintre ele endemice, pentru unitatea biogeografică a Platoului Dobrogean. Numărul speciilor de plante variază în această regiune între 1779 și 1911 funcție de referințe. Ele reprezintă peste 19% din flora europeană și sunt comparabile cu flora bogată a insulelor Creta și Corsica.

Munții Retezat fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Retezat-Godeanu. Se înalță între două depresiuni importante, Petroșani și Hațeg și între două râuri importante, Râul Mare, care îi delimitează la nord și est și Jiul de Vest, care îi delimitează la sud. Sunt înconjurați de Munții Țarcu la vest, Munții Godeanu, la sud-vest și Munții Vâlcan, la sud.

Grupa Retezat - Godeanu este delimitată de bazinele Haţeg, Depresiunea Getică, Culoarul Timiş - Cerna şi Depresiunea Petroşani, iar între Motru şi Dunăre vine în contact cu Podişul Mehedinţi.

Masivul Godeanu este alcătuit în majoritate din şisturi cristaline, formaţiuni sedimentare reprezentate prin călcare, gresii, conglomerate, marno - călcare care favorizează formarea cheilor (Valea Cernei).

Sunt alcătuiţi dintr-un masiv central, Masivul Godeanu, din care se desprind culmi cu direcţii principale predominante sud - vest, nord - est şi vest-est. Înălţimile Munţilor Godeanu variază între 2509 m (Vârful Peleaga din Retezat) şi cca. 700 - 800 m; cele de 2250 m ocupa partea centrală a regiunii (Masivul Godeanu), iar cele maxime, 2250 - 2500 m, se situează în Munţii Retezat. O treaptă mai joasă cu altitudini de 1500 - 1800 m se distinge în partea de est unde alcătuieşte culmile Vâlcanului şi Vârful Gugu, iar către vest şi sud, o alta, la 1200 - 1400 m, face trecerea spre podişul Mehedinţi. Munţii Tarcu sunt situaţi în partea de nord - vest a regiunii atingând înălţimi de 2123 m (Vârful Baicu), 2190 m (Vârful Tarcu); la acestea se adăugă Muntele Mic (1802 m), detaşat către nord - vest. În partea de nord a regiunii dintre Jiu şi depresiunea Caransebeş se situează Munţii Retezat. Înălţimile lor maxime de peste 2400 m, domina munţii din jur iar peisajul lor sălbatic format din vârfuri şi creşte muntoase, imense căldări glaciare cu nenumărate lacuri şi întinse grohotişuri, se afirmă că o puternică individualitate geografică. În Munţii Retezat se disting două culmi principale: cea nordică formată din vârfurile Peleaga (2509 m), Vârfu Mare (2463 m), Vârful Retezat (2489 m) şi cea sudică formată din culmi scurte care coboară până în depresiunea Petroşani. Sunt formaţi din şisturi cristaline, gresii şi călcare masive favorizând formarea unui relief carstic (doline, avene, peşteri, lapiezuri). Între valea superioară a Motrului şi defileul Jiului se desfăşoară Munţii Vâlcan. Culmea principală este formată de înălţimi de peste 1600 m: Vârful Strajă (1868 m). Munţii Vâlcan sunt alcătuiţi în mare majoritate din şisturi cristaline, conglomerate şi călcare cristaline, graniţe, călcare masive care favorizează formarea peşterilor (împrejurimile Tismanei). Între valea inferioară a Cernei şi valea superioară a Motrului se întind Munţii Mehedinţi. Cele mai mari înălţimi se grupează în partea centrală, unde relieful depăşeşte 1150 m şi culminează cu vârfurile Domogled (1105 m), Pietrele Albe (1335 m). La sud - vest de Masivul Godeanu se situează Munţii Cernei alcătuiţi din argilite, călcare, conglomerate şi gresii având ca principal vârf Vârful Poiana Mare (1364 m). Între grupele Parâng şi Retezat - Godeanu se afla Depresiunea Petroşani iar la nord de această Depresiunea Haţeg.

În regiunea înalta clima este aspră cu temperaturi reduse, media anuală fiind de -20C, cu îngheţ prelungit la cca. 280 de zile pe an şi ninsori abundente. Precipitaţiile sunt bogate, media anuală fiind de 1400 mm. Vânturile sunt puternice şi au frecvenţă mare, aici apărând şi efectul de foehn resimţit pe versanţii sudici şi nordici. De asemenea se resimt influenţe mediteraneene în sud - vest.

Reţeaua hidrografică are un caracter divergent şi aparţine bazinelor Jiului, Streiului, Timişului, Raul Rece şi direct Dunării la care se adăugă numeroase lacuri glaciare (Lacul Zănoaga, Lacul Bucura).

Diferenţierea climatică determina existenţa unor etaje de vegetaţie bine exprimate. Etajul pădurilor de foioase reprezentat prin făgete pure, amestecuri de fag, gorun, tei, izolat pâlcuri de stejar pufos, păduri de fag în amestec de molid şi brad, etajul molidului reprezentat pe versanţii nordici, etajul subalpin reprezentat prin jnepenişuri, pajişti şi tufărişuri şi etajul alpin propriu - zis reprezentat prin tufărişuri pitice. Alte elemente caracteristice sunt alunul turcesc (Munţii Mehedinţi), tufărişurile xerotermofile.

Este reprezentată prin capra neagră, lăstunul mare sudic, presura bărboasă, ciocârlia urecheată (Munţii Tarcu), viperă cu corn, broască ţestoasă de uscat, fluturi.

Soluri. Pădurile de amestec dezvolta soluri acide, soluri humicosilicatice caracteristice etajului alpin propriu-zis.

Rezervaţii: Parcul Naţional Retezat (relief, flora, faună), peştera ocrotită - Closani, flora şi fauna - Domogled (Munţii Mehedinţi), parc dendrologic - Simeria (Depresiunea Haţegului).

Munții Parâng fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Parâng-Șureanu-Lotrului, fiind cea mai mare ca suprafață dintre masivele muntoase ale României. De la est la vest măsoară aproximativ 50 de km iar de la nord la sud circa 25 km.

Munţii Parâng sunt cei mai stâncoşi din grupa munţilor cuprinşi în spaţiul dintre Jiu, Strei şi Olt. De la 2519 m alt.,ei domină zările Gorjului şi ale Vâlcii şi se compară cu puternicele cetăţi ale Retezatului. Parângul are piscuri ce parcă sfârtecă norii, aşa cum sunt Cârja, Mândra, Stoieniţa, Setea Mare, Mohorul şi adăposteşte lacuri glaciare cu ape curate ca lacrima: Roşiile, Câlcescu, Mija, Lacul Verde, etc.. Tot pe domeniul binecuvântat al Parângului se formează apele bogate şi limpezi ale Lotrului, Gilortului şi Jiului răsăritean. Păduri nesfârşite, vegetaţia din poieni şi de pe golurile de munte, animalele sunt alte bogăţii ale masivului.

Munții Parâng sunt delimitați la vest de Valea Jiului, iar la est de râul Olteț și râul Lotru. La nord sunt delimitați de Munții Șureanu, prin valea râului Jiul de Est Spre sud, delimitarea este făcută de șirul depresiunilor Novaci, și Baia de Fier.

Sunt străbătuți de cea mai înaltă șosea de la noi din țară, Transalpina, care ajunge până la altitudinea de 2.200 m, oferind imagini rar întâlnite.

Pe cuprinsul întinderii munților Parâng se găsesc un vârf muntos de peste 2.500 de metri, și anume vârful Parângul Mare, cu 2.519 m și trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426 m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.

Munții Parâng se remarcă prin masivitatea lor, care îi fac a fi asemănători cu Munții Făgăraș și multitudinea de lacuri glaciare (Mija, Câlcescu, Roșiile, Iezerul Înghețat) care îi aseamănă cu Munții Retezat. Faptul că pe traseele sale sunt puține cabane și refugii montane îl face să fie unul dintre cele mai sălbatice masive muntoase din România.

Partea sa sudică se remarcă prin existența unor formațiuni calcaroase, care au dat naștere unor peșteri, cum ar fi: Peștera Muierilor, aflată pe valea Râului Galbenă și Peștera Polovragi, aflată pe valea râului Olteț.

Munţii Tărcau sunt o grupă muntoasă a Carpaţilor Moldo - Transilvană, aparţinând de lanţul muntos al Carpaţilor Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Grindusu, având 1.664m. Ei sunt clar delimitaţi de regiunile montane vecine prin văi importante, unele din ele intens populate şi străbătute de căi de comunicaţie de interes naţional. Astfel, în nord, valea Bicazului, după ce scăpă din încorsetarea cheilor şi până la localitatea Bicaz, îi separa de culmile muntoase periferice ale Masivului Ceahlău, iar apoi valea largă a Bistriţei îi delimitează, până la Piatra Neamţ, de Munţii Stânişoarei.

Munţii Tarcăului sunt mai puţin cunoscuţi şi vizitaţi de turişti tocmai datorită aşezării lor între masivul Ceahlău declarat Olimpul Moldovei şi impresionantele Chei ale Bicazului. Copleşiţi parcă de faimă turistică a celor două mari monumente ale naturii descoperim mai degrabă existenţa acestor locuri în operele marilor scriitori romani care descriu pentru eternitate farmecul şi frumuseţea lor. Doar străbătând traseele turistice în lung şi lat, urmărind firul văilor şi a culmilor înalte vei putea admira măreţia lor, umbra tainică şi răcoroasă a pădurii, dar şi sclipirea apelor repezi şi reci de munte. Poţi astfel, să cunoşti obiceiurile şi să înţelegi oamenii din aceste locuri, să vezi peisajele mirifice de care ei se bucura întreaga viaţă, să respiri împreună cu ei acelaşi aer tare de munte şi să trăieşti şi tu o frântură din ceea ce reprezintă traiul la munte.

Munţii Tarcău fac parte din grupa centrală a Carpaţilor Orientali şi se extind pe teritoriul a doua judeţe, în partea de sud-vest a judeţului Neamţ şi în partea de nord-vest a judeţului Bacău, cu o lungime de 65 km, o lăţime medie de 40 km şi o suprafaţă de aproximativ 1810 km. Sunt delimitaţi în nord de Valea Bicazului, la vest de valea Damucului şi Valea Rece, la sud de valea Trotuşului şi la est de depresiunile Bistriţa şi Tazlău. Munţii Tarcău sunt alcătuiţi din roci de vârsta cretacica şi paleogena, în această regiune montană fiind dezvoltate toate cele cinci pânze de şariaj cunoscute în flişul Carpaţilor Orientali.

Localităţi de acces din judeţul Neamţ: loc. Piatra-Neamţ, gara Tarcău, comună Viişoara, comună Pângăraţi, comună Tarcău, oraşul Bicaz, comună Taşca, Bicazu-Ardelean, comună Bicaz-Chei, comună Dămuc, comună Roznov, comună Borleşti, comună Tazlău.

Munţii Tarcău se înscriu în etajul climatic al munţilor mijlocii, au o climă mai pronunţat continentala cu ierni mai aspre şi primăveri scurte şi mai reci. Cele mai favorabile condiţii climatice pentru turism sunt vara în lunile august şi septembrie, deoarece zilele sunt senine cu temperaturi ridicate şi precipitaţii reduse şi iarna, în lunile decembrie şi ianuarie, când stratul de zăpadă este abundent şi asigură condiţii optime pentru practicarea sporturilor de iarnă.

În acesta zona întâlnim ape curgătoare de suprafaţă în proporţie de 70-80% şi ape subterane de 20-30%. Cele mai importante râuri care străbat munţii Tarcăului sunt: Bistriţa, Bicaz, Tarcău, Trotuş şi Asăul.

Din cele opt acumulări antropice de pe valea Bistriţei, doar trei sunt mai importante şi se găsesc între defileul de la Strajă şi Piatra Neamţ, fiind formate din ape care vin din partea de nord-est a munţilor Tarcău. Lacul Vaduri format din cursurilor naturale de apă din Secu, Vaduri şi Pangaracior, Lacul Pângăraţi format din cursurilor naturale de apă din Oantu şi Pângăraţi şi Lacul Batca Doamnei format din cursurilor naturale de apă din Agarcia, Batca Doamnei, Valea Mică şi Sărată.

Rezervaţia forestieră Gosman din comună Tarcău

Păstrăvăria din comună Tarcău

Parcul dendrologic din comună Roznov

Cascada Bolovăniş din comună Tarcău

Repezişurile-cascada de la Ianuş din comuna Tarcău, sat Cazaci

Munții Apuseni sunt un lanț muntos din Transilvania, parte a Carpaților Occidentali. Cel mai înalt vârf este Curcubăta Mare (cunoscut și ca Vârful Bihor) cu o altitudine de 1849 de metri. Sunt delimitați la nord de Râul Barcău, la sud de râul Mureș, la vest de Dealurile și Câmpia de Vest, iar la est de Depresiunea Colinară a Transilvaniei. În Munții Apuseni se află peste 400 de peșteri.

Munții Apuseni sunt munți tineri, de încrețire, formați în orogeneza alpino-carpato-himalayană. Sunt compuși în general dintr-un mozaic de roci, predominant calcare, de aceea se explică numărul foarte mare de peșteri existente în zonă.

Relieful este unul carstic, bine dezvoltat, alcătuit din peșteri (Peștera Urșilor, Peștera Meziad), chei (Cheile Turzii), defilee (Defileul Mureșului). Altitudinile nu depășesc 2.000 m, cu maxime de 1.849 m, la Vârful Cucurbăta Mare, 1.836 m Vârful Vlădeasa, respectiv 1.826 Muntele Mare. În medie altitudinile oscilează în jurul a 1.000 de metri. Masivele muntoase pornesc radiar, din centru și intră în contact direct cu Câmpia de Vest, prin depresiunile "golf": Zărand, Beiuș, Văd Borod, bine populate, așezările urcând până la 1600 m. Principalele căi de traversare a Apusenilor sunt Pasul Vălișoara Vântului, Pasul Vârtop și Pasul vânturilor.

Clima este una temperat-continentală de tranziție, cu influențe oceanice. Temperatura medie anuală este între 6 și 10°C, precipitațiile fiind de 700-1.000 mm/an.

Vegetația este alcătuită din păduri de foioase și conifere (la peste 1.300 m). Fauna este foarte diversă, fiind prezente specii ca vulpea, lupul, jderul, cerbul, căprioara, veverița sau ursul. Recent, s-a descoperit că față de cele 9 specii de lilieci cunoscute anterior la Roșia Montană s-au identificat alte 3 specii noi.

Munţii Vrancei sunt o unitate de relief a Carpaţilor de Curbura, aparţinând de lanţul muntos al Carpaţilor Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Goru, având 1.785m. Munţii Vrancei, încă îşi mai păstrează aerul de zonă sălbatică, nepoluata, iar împreună cu Munţii Breţcului şi Munţii Buzăului formează partea estică, mărginiţi de depresiunea Braşovului la Nord, de Subcarpaţii Curburii la Est şi de Valea Carpatică a Buzăului în partea de Sud-Vest. În partea nordică, limita Munţilor Vrancei este trasata în mod obişnuit în lungul văii Oituzului, incluzându-se acestora şi culmile coborâte ale Măgurii Caşin (1.165 m).

Poziţia Munţilor Vrancei se suprapune răscrucii dintre Moldova, Transilvania şi Muntenia, întărindu-se şi prin aceasta funcţia nodală în circulaţia turistică pe coordonate mult mai extinse, cu specific transcarpatic şi extracarpatic. Sub raport adminitrativ-teritorial, zona aparţine judeţelor Vrancea, Bacău, Buzău şi Covasna având o suprafaţă de aproximativ 1.500 km2. Pentru a înţelege relieful Munţilor Vrancei ca element distinctiv al peisajului geografic natural, se cuvine mai întâi cunoaşterea genezei şi alcătuirii formelor, a relaţiilor sale strânse şi complexe cu factorii geologici – relaţii ce se reflecta nemijlocit în frumuseţea, originalitatea şi atractivitatea lui.

Munții Vrancei se încadrează laturii externe a grupei de Curbură, aparţinând Carpaților Orientali, în cuprinsul căreia, laolaltă cu Munții Brețcului și Munții Buzăului, alcătuiesc sectorul estic. Acesta este mărginit de Depresiunea intramontană a Brașovului, la nord, de Subcarpații Curburii, la est, și de valea carpatică a Buzăului, la sud-vest. Spre est, teritoriul montan vine în contact cu Depresiunea Vrancei, de-a lungul unei limite tranșante marcată de localitățile Soveja, la nord, pe valea Șușiței, Tulnici - pe Putna, Nereju - pe Zăbala, și Vintileasca, la sud, pe Râmnicu Sărat. La nord-vest, Munții Vrancei, în delimitarea lor mai extinsă, ce cuprinde și “clăbucetele" mai joase ale Munților Brețcului, sunt mărginiți de marea Depresiune a Brașovului, reprezentată în acest sector prin compartimentul său nord-estic, Târgu Secuiesc. În partea nordică, limita Munților Vrancei este trasată în mod obișnuit în lungul văii Oituzului, incluzându-se acestora și culmile coborâte ale Măgurii Cașin (1 165 m).

Caracteristicile dominante ale climei Munților Vrancei sunt determinate de poziția geografică în cuprinsul arcului carpatic și de etajarea reliefului, suferind mai mult influența penetrării, la latitudini mai joase, a maselor de aer din nordul Europei. Desigur, ele sunt subordonate climei temperat-continentale specifice României, cu remarcabile oscilații sezoniere.

Temperatura aerului se manifestă în succesiunea anotimpurilor prin valori pozitive și negative destul de diferite. Media anuală este cuprinsă între 2 și 4°C, pentru zona montană cea mai înaltă, și 6 - 8°C, corespunzătoare sectorului muntos mai coborât. Mediile lunii cele mai calde, iulie, oscilează între 14 și 16°C la periferia munților și 10 - 12°C la altitudini mai mari de 1500 m. În luna ianuarie, temperaturile medii coboară de la - 2 până la mai puțin de - 6°C pe culmile cele mai înalte.

Precipitațiile cresc de la 600-800 mm până la 1 200 - 1 400 mm, cele mai abundente afectând munții cu înălțimi de peste 1 400 - 1 500 m. Aceste valori medii multianuale sunt neuniform repartizate pe anotimpuri, înregistrându-se câte un maxim la finele primăverii și începutul iernii, separate de două perioade de minim: iulie - august și ianuarie - februarie.

La tranziția anotimpurilor, precipitațiile au caracter mixt, punându-se astfel în evidență și condițiile locale. Spre exemplu, în întreaga zonă se pot produce concomitent ploi, ninsori și lapovițe, așa cum căderile de zăpadă sau ploile torențiale nu lipsesc din manifestările trecătoare ale stărilor vremii.

Datorită condițiilor climatice impuse de altitudinea reliefului, de poziția geografică în cuprinsul Curburii Orientalilor și de alți factori, Munții Vrancei oferă condiții prielnice organizării unei rețele hidrografice dense. Rețeaua hidrografică are o distribuție radiară, încrustându-se deopotrivă pe ambele flancuri montane. Astfel, văile dirijate către răsărit aparțin bazinului hidrografic Şiret, iar cele orientate spre apus revin bazinului Olt. Excepție face Bîsca Mare, care, deși se înjghebează pe versantul vestic, transilvan, al Munților Vrancei, este aferentă tot bazinului Şiret.

Dată fiind disproporția considerabilă în privinţa extinderii celor două flancuri muntoase vrâncene, văile orientate către est sunt cu mult mai lungi și totodată mai numeroase, în raport de cele de pe flancul opus, rezultând astfel o evidentă asimetrie hidrografică. De aceea, bazinul Siret colectează majoritatea covârşitoare a cursurilor de ape din acest spațiu montan.

Trăsăturile de ansamblu ale asociațiilor fito și zoogeografice din cuprinsul Munților Vrancei sunt o reflectare a condițiilor de mediu proprii treptei de relief și climatului corespunzător acesteia. Pe lângă ele intervin însă o seamă de factori locali care influențează cantitativ și calitativ învelișul biologic al teritoriului. Așa spre exemplu, substratul litologic și condițiile hidrogeologice, unele procese de modelare actuală a scoarței, activitatea antropică și alte cauze răspund de diversitatea aspectelor biogeografice locale. Date fiind altitudinea și condițiile climatice, vegetația caracteristică Munților Vrancei este cea de pădure și de pajiști montane secundare. Pajiștile montane, sunt foarte dispersate. În majoritate, ele sunt o consecință a substituirii pădurilor pe cale antropică, ceea ce face că numeroase suprafețe să se întâlnească în interiorul arealului vegetației silvestre. Cele spontane, reduse și sporadice, caracterizează mai cu seamă vârfurile Goru, Lăcăuți, Giurgiu, Pietrosu și Zboina Frumoasă.

Aceasta este constituită dintr-o mare bogăție și diversitate de specii. Apele repezi și limpezi sunt mediul propice ihtiofaunei, reprezentate prin păstrăv, mreană, boiștean, clean și scobar. Pădurile adăpostesc o ornitofaună foarte variată. La limita lor superioară întâlnim mediul cocoșului de munte, ieruncei, acvilei de stâncă și acvilei țipătoare; mai jos, în crengărișul codrilor, pe liziere și în poieni, trăiesc buha, huhurezul mic, ciuful de pădure, corbul, mierla gulerată, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea verde, gaița, diverse specii de pițigoi etc., aproape toate, exceptând gaița, fiind ocrotite de lege și declarate monumente ale naturii.

Munţii Bihorului se încadrează în Carpaţii Occidentali, având ca limite: la sud Culoarul Mureşului, la est depresiunea colinară a Transilvaniei, la vest Dealurile de Vest, iar la nord Valea Someşului, contactul cu Dealurile Sălajului şi Crasnei şi, în continuare, Valea Barcăului.

Sunt alcătuiţi din roci vulcanice (Munţii Metaliferi), şisturi cristaline (Munţii Bihor, Vlădeasa, Gilău, Muntele Găină), precum şi călcare.

Munţii Bihorului reprezintă cea mai complexă grupa din Carpaţii Occidentali. Au altitudini de peste 1800 m în zona centrală, iar în nord şi sud nu ating mai mult de 700-1000m. Cuprind în partea centrală Munţii Bihor (1849m), extinzându-se la est în Muntele Mare (1826 m) şi la nord în Munţii Vlădeasa (1836 m). În prelungirea sudică a Munţilor Bihor se afla Muntele Găină (1467 m), iar în nord-est se afla Munţii Gilău. În sud-est sunt Munţii Metaliferi (1080 m), Munţii Trăscăului, iar în vest Munţii Crisurilor: Munţii Zărand (Vârful Drocea – 836 m), Munţii Codru – Moma (Vârful Pleşu – 1112m), Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Plopiş (776m).  În nord, dincolo de Valea Barcăului, se desfăşoară un complex de culmi muntoase scufundate, alcătuite din şisturi cristaline, cu altitudini reduse, înconjurate de dealuri. Acest sector de legătură între Carpaţii Occidentali şi cei Orientali, numit jugul intracarpatic include Munţii Meses şi dealurile Prisnel, Preluca şi Dealu Mare, depăşind foarte rar altitudinea de 800 m. În grupa Apusenilor, alături de culmile muntoase se disting o serie de depresiuni: Depresiunea Zărand, Depresiunea Beiuş şi Depresiunea Văd – Borod – depresiuni golfuri; Depresiunea Huedin şi Depresiunea Şimleu – depresiuni marginale; Depresiunea Gurahonţ şi Depresiunea Brad – depresiuni intramontane. Pasurile din această grupă sunt: Pasul Vălişoara (face legătura între Depresiunea Brad şi Culoarul Mureşului), Pasul Ciucea (face legătura între Depresiunea Huedin şi Depresiunea Văd – Borod), Pasul Bucium (face legătura între culoarele văilor Arieş şi Ampoi).

Munţii Bihorului se înscriu într-un climat montan cu influenţe oceanice, caracterizat prin temperaturi medii anuale de 2-6 oC la baza munţilor, 0 oC sau chiar negative pe înălţimi, precipitaţii de 700-1200 mm/an şi chiar peste 1200 mm/an în zonele înalte (Bihor, Muntele Mare, Gilău), inversiuni de temperatură în depresiuni. Caracteristic este vântul de vest. Se întâlneşte fenomenul de foehn care pătrunde în zona depresiunilor Alba – Iulia – Turda de pe Valea Arieşului .

Reţeaua hidrografică este bine dezvoltată, fiind reprezentată de râurile: Arieş, Crisul Repede, Crisul Negru, Crisul Alb, Someşul Rece , Someşul Cald care confluează la Gilău. Apele stătătoare sunt reprezentate prin lacuri naturale (Varasoaia – lac format în ţinut calcaros) şi artificiale (Fântânele , Tarniţa şi Gilău pe Someşul Cald). Apele subterane sunt reprezentate prin apele freatice mineralizate în zona munţilor vulcanici (Moneasa – bicarbonate şi sulfurate). În regiunile carstice sunt discontinue şi formează grote, peşteri.

Grupează speciile într-o etajare armonioasă după altitudine: etajul foioaselor (fag , tei, frasin, mesteacăn), etajul pădurilor de amestec, etajul coniferelor. În zona subalpină (Bihor, Vlădeasa) sunt caracteristice tufărişurile (jneapăn, ienupăr, afin), iar în zona alpină, pajiştile alpine. În depresiunile şi luncile râurilor apar stuful, papură, trestia, salcia, plopul, arinul.

Este reprezentată de: lup, vulpe, urs, mistreţ, cocos de munte(zone de pădure), acvila de munte (zone alpine). Dintre peşti caracteristic este păstrăvul .

Munţii Hăşmaş sunt o grupă muntoasă a Carpaţilor Moldo - Transilvană, aparţinând de lanţul muntos al Carpaţilor Orientali. Cel mai înalt pisc este Vârful Hăşmaşul Mare, având 1.792m. Munţii Hăşmaş sunt cuprinşi între Munţii Giurgeului, Tarcăului şi Ciucului şi depresiunile Ciucurilor şi Giurgeului. Este un important nod hidrografic, din Hăşmaş izvorând: Oltul, Mureşul, Bicazul şi Trotuşul.

În Carpaţii Moldo - Transilvană, însemnată subdiviziune a Carpaţilor Orientali, masivul Hăşmaş ocupa o poziţie centrală, prin multiplele lui valori peisagistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, el alcătuieşte una din cele mai remarcabile regiuni turistice din munţii noştri. Către nord, Hăşmaşul se învecinează cu masivul Budacului, de care este despărţit prin pârâul Bistricioara, ale cărui ape scalda ambele masive, de la confluenta sa cu Putna până la gura pârâului Pintic.

La est, limita munţilor Hăşmaş este mai largă şi se desfăşoară tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, către sud-est, pârâul Pintic formează pe întregul său parcurs limita dintre Hăşmaş şi Ceahlău, limita care, trecând apoi peste Şaua Tablă, se continua către sud, în lungul văii Bistra, până la confluenta sa cu pârâul Capra (Jidanului); de aici înainte, limita masivului o formează firul acestei ultime vai, până la vărsarea sa în Bicaz.

În continuare, spre sud, până la confluenţa văii Iavardi cu valea Rece, Hăşmaşul se învecinează la est cu munţii Tărcau, de care este despărţit prin paraiele Dămuc şi Fagului. Pe acest parcurs, linia despărţitoare urca de la 580m altitudine pe răul Bicaz, la 610m la Gură Damucului şi la 1.300m pe cumpănă de ape dintre Dămuc şi Valea Rece. Limita sudică a Hăşmaşului este determinată de valea Iavardi, în totalitatea ei, iar de la obârşia acesteia către vest de cumpănă muntelui Sacadat, prelungită cu albia văii Nascalat Pâţac – cursul inferior – până la vărsarea sa în Olt. La vest, vecinii Hăşmaşului sunt munţii Giurgeu cu cele două grupe întinse şi de înălţimi medii, constituite din munţii Voslobenilor şi cei ai Ditraului.

De cei dintâi sunt despărţiţi, în porţiunea superioară, de obârşia văii Oltului, până la confluenţa cu pârâul Nascalat, iar de munţii Ditraului printr-o linie care, depăşind trecătoarea Oltului, străbate văile Modoros, Belchia şi Gheorghe Mic până în Şaua Deşelatului. Din acest punct Putna Întunecoasă delimitează masivul de la izvoare până la vărsarea ei în Bistricioara.

Munţii Hăşmaş oferă un peisaj atractiv, înlănţuind locuri domoale cu abrupturi aspre, aspectul actual datorându-se rocilor cristaline şi calcaroase. Masivul este spectaculos în orice moment al anului. Masivul Hăşmaş este constituit, în principal, din două mari culmi, şi anume: Culmea Curmătura şi Culmea Tulgheş - Valea Rece, aceasta din urmă fiind întreruptă în zona sa centrală de defileul adânc al râulul Bicaz. Culmea Curmătura formează rama vestică a masivului şi poate fi împărţită turistic în două porţiuni: prima, cuprinsă între vârful Haghieş şi pasul Pângăraţi, iar cea de a doua, între această şi limita sudică a masivului, Muntele Sacadat.

Din punct de vedere geologic, Masivul Hăşmaş face parte din zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali. Fundamentul lor este alcătuit din roci cristaline (vechi roci eruptive şi roci sedimentare), mai mult sau mai puţin metamorfozate prin temperatura şi presiune, care au schimbat profund caracterul rocilor primare, cristalizându-le. Acestor roci, înălţate că munţi puternici, li s-au adăugat apoi altele sedimentare, formate în era secundară (mezozoica) şi care n-au mai fost supuse transformărilor suferite de primele. În fâşia centrală a Masivului Hăşmaş, orientată în general spre nord-sud, cristalinul este acoperit aproape peste tot de depozitele mezozoice. Zona Masivului Hăşmaş corespunde tipului de climat temperat, boreal, de natură montană carpatica, cu diverse caracteristici în funcţie de altitudine, expoziţia versanţilor, orientare etc.

Poziţia masivului faţă de largă arie depresionară dinspre vest (depresiunile Ciucului şi Giurgeului), adăpostul oferit de masivele Tarcău şi Ceahlău din nord-est şi energia reliefului, determina o circulaţie activă a brizelor, care produc cunoscute inversiuni termice şi fac să se înregistreze temperaturi şi fenomene cu totul diferite, influenţate de zonele către care sunt orientaţi versanţii. Astfel, inversiunile termice produse pe versantul vestic fac să se înregistreze temperaturi mai scăzute, -25°…-35°C în lunile februarie şi martie. Aceste acumulări de aer rece sunt însoţite uneori de ceţuri, care se risipesc odată cu răsăritul soarelui, când briza de vale pune în mişcare masele de aer, dirijându-le către creşte. Pe versantul de nord-est, clima se apropie mult de cea a Ceahlăului.Este explicabil, deoarece izoterma anuală de 8°C trece pe la vest de Piatră Neamţ, îndreptându-se spre nord, pe la poalele Ceahlăului. Vegetaţia Munţilor Hăşmaş este variată şi se etajează în înălţime, în funcţie de condiţiile impuse de climă, relief, soluri etc.

Distingem astfel etajul pădurilor şi etajul pajiştilor. În Hăşmaş limita superioară a pădurii acoperă muntele până la 1.600m. Unele zone cum sunt versantul vestic al Culmii Curmătura, cuprins între vârfurile Fratele şi Sacadat, versantul vestic al culmii Tulgheş – Valea Rece, porţiunea vârful Iavardi – Surduc, o bună parte a munţilor din zona nordică a masivului (Lapoş, Ciurgău, Tosoroc, Criminis etc.) sunt mai dezgoliţi, reprezentând o vastă zonă pastorală. Zona împădurită a Hăşmaşului este dominată de răşinoase, predominant fiind molidul, mai rar fagul, teiul, brad alb, lariţa – zada, pin etc.

Fauna cunoaşte aici o bogăţie deosebită în specii de vânat mare: ursul brun , cerbul carpatin, căprioară, lupul, vulpea, mistreţul, precum şi de vânat mic: pisica sălbatică, veveriţă etc. Se remarcă numeroase specii de păsări: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, alunarul, uliul păsărar, mierla şi multe altele.

Munţii Semenic fac parte din grupul muntos al Munţilor Banatului aparţinând de lanţul muntos al Carpaţilor Occidentali. Poziţia lor deosebită - se ridică brusc şi domina cu cei doar 1445 metri altitudine împrejurimile - le-a conferit denumirea de "acoperişul Banatului", deşi nu constituie nici pe departe cel mai înalt masiv muntos al acestei părţi a ţării.

Situat în sud-vestul României, accesul cu maşina pe Semenic este facil. Turistul poate alege între două căi de acces: Reşita - Cuptoare - Văliug - Pasul Prislop - Semenic; sau Caransebeş - Slatina Timiş - Brebu Nou - Trei Ape - Pasul Prislop - Semenic.Distanţa este aproximativ aceeaşi. Trebuie menţionat faptul că în timpul iernii se preferă varianta prin Reşita. Ultima porţiune a drumului de acces (Pasul Prislop - Semenic - 8 km) parcurge o diferenţă de altitudine de 400 m.

Vârfurile masivului formează un triunghi: Semenic (1445 m), Piatra Goznei (1447 m) şi Nedeia (1439m), astfel încât de pe oricare dintre ele se pot vedea celelalte două.

Platoul imita păşunile alpine, cu suprafeţe mari de iarbă şi în rest vegetaţie puţină. La marginea platoului începe pădurea mixtă, bradul, fagul, molidul crescând împreuna. Aici sunt localizate şi izvoarele râurilor ce izvorăsc din Munţii Semenicului: Bârzava, Nera şi Timiş. Timişul se formează din trei afluenţi, şi anume pârâurile: Molid (Grădiştea), Semenic şi Brebu. Aici, la izvorul geografic al Timişului, se afla lacul de acumulare "Trei Ape".        

Apele care izvorăsc în masivul Semenic au fost conectate încă din secolul al XIX-lea prin intermediul unor canale într-o reţea hidrografică. Respectivele canale mai există şi astăzi, unele dintre ele fiind încă funcţionale. În 1909 s-a construit lângă Văliug digul care a format lacul de acumulare Breazova, unul dintre primele de acest gen din România. În 1947 s-a început amenajarea lacului "Gozna", iar câţiva ani mai târziu s-a amenajat lacul "Trei Ape", digul fiind aşezat la confluenta celor trei pârâiaşe.

Muntele Semenic, deşi nu este înalt, se caracterizează printr-o abundentă deosebită în zăpadă. Din punct de vedere statistic aici există un strat compact de zăpadă timp de 6,5 luni pe an, iar grosimea stratului se menţine 3-4 luni pe an la peste 1 m, chiar şi în iernile mai sărace în zăpadă.

Cu toate acestea clima este blânda şi uşor suportabilă, chiar şi pentru copii mici. În timpul iernii temperaturile se situează între -25°C până la +6°C, vara între +10°C şi +25°C.

Datorită proprietăţilor descrise mai sus (multă zăpadă, clima blânda, acces facil, posibilităţi de drumeţie şi excursie), Semenicul constituie un îndrăgit obiectiv turistic atât pentru sejururi cât şi pentru excursii.

Există diferite posibilităţi de cazare: cabane, hoteluri, vile.